Azi am facut un mic drum pana in Iasi cu trenul. Drumul initial plictisitor deoarece eram singur, nu aveam nici mp3-ul sau alt ceva pentru a-mi omora timpul. Cu toate acestea la un moment dat intr-o statie a urcat cineva si se asezase in spatele meu.

Pentru inceput nimic neobisnuit, toate asa pana i-am auzit telefonul, o sunerie obisnuita cam enervanta ea asa, si intr-un final raspunde. Avea o voce mirobolanta si parca te atragea sa vrei sa vorbesti cu ea. Era o voce asa de linistita si un pic ragusita.

M-am intors sa vad cine este, sa vad cum arata. Si mai mare mi-a fost placerea cand m-am intors. Era o domnisorica la vreo 20 si ceva aproape 30 ani, arata destul de bine, creola cu parul negru si cret (“am o mica slabiciune la fetele crete”).

In minetea mea incepusera deja scenariile pentru a putea intra in vorba cu ea. Cu toate ca eram invadat de idei, nu aveam acel tupeu, curaj necesar pentru ai spune acel simplu “buna”.

Din cand in cand ma mai intorceam spre ea cu gandul sa-i zic ceva, dar cuvintele parca se rasfirau si nu mai stiam ce aveam de zis.

M-am tot intors spre ea de cateva ori fara a scoate nici o vorba nimica. Pe toata durata acelui drum am tot incercat sa intru in vorba cu ea dar ceva ma retinea, si nu imi pot da seama ce anume era.

Imagine

Intr-un final, mai pe sfarsitul drumului m-am mai intors spre ea, ea se uita fix la mine, ma fixase cu ai ei ochi caprui si mi-a zambit, i-am zambit si eu si stateam si ma uitam la ea de parca asteptam ca unul din noi sa zica ceva, orice, numai sa zica. Parea ca si ea ar fi vrut sa-mi fi zis ceva, dar era cam in aceasi situatie ca si mine.

Nici unul nu a vorbit, de parca acele zambete si priviri au spus totul in locul cuvintelor. Si pana la urma am ramas cu acel sunet placut al vocii ei, dar si cu acel zambet spunandu-mi parca “hai zi-mi ceva, vorbeste-mi”.